De când a început școala, am început să îmi ignor blogul cu desăvârșire, rușine să-mi fie! Recunosc, îmi mai aminteam de el ocazional, dar imediat îmi spuneam “Blog? Care blog?” și îmi vedeam mai departe de ale mele (de parcă blogul nu tot al meu ar fi). Mă cam mustră conștiința că l-am lăsat așa, de izbeliște, dar n-am ce să-i fac.

Întâi să-mi găsesc o ordine aproxinativă în viața reală și mai apoi voi vedea ce fac și cu on-line-ul, dar deocamdată am suficiente lucruri cu care trebuie să mă descurc, poate prea multe, cum mi se pare în ultimul timp. Dorm puțin, mănânc mai mult, școala mi se pare mai obositoare decât anul trecut, am mult de scris, mult de învățat. Și iar ajung la dormit, mă culc târziu, mă trezesc devreme, nu-mi mai ajunge timpul pentru nimic. Sper ca în câteva săptămâni, lucrurile să se rezolve, măcar parțial.

Până data viitoare când (vă) mai scriu, aveți grijă de voi!

P.S.:Have a beautiful day today!

Am găsit ieri un caiet cu amintiri, un oracol, din clasa a  cincea sau a şasea, nu ştiu sigur. Am stat o bună bucată de vreme şi l-am citit, abia acum realizând cât de mult m-am schimbat. Şi nu doar eu, ci şi ei, toţi cei care au scris acolo.
Dar ştiţi ce m-a întristat cel mai mult? Că acolo unde trebuia scrişi cei mai buni prieteni, erau scrise unele lângă altele numele unor persoane care acum se urăsc sau au rupt total legătura.
Iar acolo unde trebuia scrisă o amintire, majoritatea au scris lucruri de genul “vom fi prieteni mereu” sau “te rog să nu mă uiţi niciodată”.
Şi azi, copiii aceia care mâzgâleau cândva cu pixuri colorate promisiuni naive într-un caiet jerpelit, nu-şi mai vorbesc deloc. Se salută uneori pe stradă, ca nişte străini ce sunt. Cândva, cei mai buni prieteni. Acum, cei mai buni străini…

-Mark Twain-

N-am mai postat nimic de săptămâni bune, ştiu. Dar nici nu cred c-am s-o fac în următoarele zile. În măsura în care pot fi bine, sunt bine, nimic de zis. Dar nu fac altceva toata ziua decât să merg de colo-colo prin casă, dintr-o camera în alta, şi apoi să mă duc înapoi în pat. De dormit nu prea dorm, de mâncat nu prea mănânc, de făcut ceva constructiv…ei, bine…nici de aşa ceva nu poate fi vorba

Sper ca în câteva zile (sau săptămâni) să-mi treacă.

Aveţi grijă de voi!

“Laid yourself out under the stars
Some peace at last so don’t be sad
A fitting end to your end
But baby, death’s our only friend”

Nu de mult, am fost la mall, să casc şi eu gura pe acolo. De cum ajungem în parcare tata îmi spune că “parcă-parcă” ar mânca el nişte gogoşi. La fel de “parcă-parcă” îmi era şi mie foame, şi aş fi mâncat şi eu, dar numai puţin, cu decenţă şi cumpătare (not).

Ne ducem la vânzătoare şi ii cerem două gogoşi. Ea ne-o trânteşte scurt:

“-Nu vindem gogoşi la bucată, numai câte şase odată.”

“-Atunci daţi-ne şase.” i-am spus, fiind deja chitiţi pe mâncat.

“-Cu ce să fie?”

(am luat trei cu caramel şi trei cu ciocolată. aveau toate neamurile de arome. versiunea clasica nu apărea pe listă totuşi)

Ia vâzătoarea o pungă, trânteşte acolo şase chestii uleioase şi toarnă în punga semi-transparentă (cu rezistenţă garantată) niste topping de caramel şi de ciocolată, ca să încleieze practic tot, pe o suprafaţă cât mai mare în jurul său.

După ce ne luăm în primire minunata pungă din care picura siropul, vânzătoarea ne rânjeşte şi ne întinde foarte mulţumită un singur şerveţel şi o singură furculiţă, chit că noi eram doi.

“- Suntem doi. Trebuie să vă plătesc în plus ca să îmi mai daţi o furculiţă, sau ce? ” , spune tata.

-”Nu, dar puteţi împărţi furculiţa” ne răspunde ea.

Bine cucoană, furculiţa ca furculiţa, dar cu şerveţelul ce trebuia să facem? Să-l împărţim şi pe ăla?